Tatiana Badan – primarul care luptă pentru a opri declinul satului natal!

Selemet este un sat abandonat din Republica Moldova, la fel ca multe altele. Un sfert din populația de 5.000 de locuitori a plecat în străinătate, în timp ce cei care au rămas încearcă să oprească declinul satului, mai ales primarul Tatiana Badan.

Este începutul dimineții, iar aerul din Selemet este deja dulce, mirosul de flori de salcâm fiind amestecat cu parfumul puternic al unei femei într-un costum negru care străbate străzile satului. Părul ei de culoarea bluzei se potrivește cu rujul și cu oja de unghii care îi decorează mâinile. Brațele ei sunt ca cele ale celorlalte femei de aici, care lucrează în câmpuri și fac treburi casnice. Tatiana Badan este o femeie puternică în toate sensurile cuvântului. Ea poartă cu mândrie la piept o insignă în formă de steag cu culorile naționale ale Republicii Moldova imprimate și cu cuvântul Primarul.

Nu apare nimeni în vizor, cu excepția câtorva gâște. Tatiana Badan arată spre o casă ruinată din stânga – obloanele ferestrelor sunt trase, iar buruienile sunt la fel de înalte ca un bărbat, lacătul de la ușă este ruginit. O familie din patru membri  trăia aici: acum sunt risipiți în toată lumea: în Portugalia, Ucraina și Rusia.

Câțiva metri mai departe o casă care a avut parte de zile mai bune, cu mult timp în urmă. Un caz tragic, spune ea. Femeia a mers în Italia pentru a lucra și nu s-a mai întors. Soțul ei abandonat a băut până și-a pierdut viața. În apropiere mai este o casă strâmbă din lemn, cu obloane deformate, bucăți de gard deteriorate și ferestre sparte. Se auzi un lătrat de câine. Bunicii trăiesc aici singuri acum. Cei cinci copii ai lor au plecat în străinătate de ani de zile. Nimeni nu are grijă de bătrâni.

  „O familie din patru a ales să plece de aici: acum sunt risipiți în toată Europa, în Ucraina și Rusia

 Tatiana Badan putea să-și continue poveștile pe  lungimea celor șapte kilometri de drum prin Selemet. Un sfert din cele 1.600 de case sunt goale. La prima vedere este un loc care reprezintă moartea acestei zone rurale, dar la a doua privire înțelegi că nu este încă totul pierdut.

Speranța vine de la un primar în vârstă de 53 de ani, care încearcă să alunge melancolia din sat, făcându-l mai valoros și încercând să trezească unele sentimente printre cei care au plecat și anume că aici este casa lor la care s-ar putea întoarce într-o zi. Unii oameni îi spun un vizionar, ea preferă termenul optimist. Trăsătura neobișnuită a poziției constă în faptul că nu este afiliată vreunui partid politic. În calitate de politician independent ea evită conflictele politice interne și birocrația nebună, dar acest lucru înseamnă, de asemenea, că nu are nicio susținere politică și, cu siguranță, niciun sprijin financiar, măcar de la guvernul regional. În naivitatea ei a început să scrie scrisori către ONG norvegian Norge-Moldova, Ambasadei Suediei și altor organizații americane de ajutorare. Când au sosit primele donații a investit banii în proiecte pentru a îmbunătăți educația, infrastructura și economia din Selemet. Face acest lucru de cincisprezece ani.

Photo: © Martin Zinggl

Eugen, în vârstă de cinci ani și străbunica sa de șaptezeci de ani, Zinaida Coptu ies dintr-o casă cu o fațadă crăpată. Băiatul locuiește cu ea, nu are pe nimeni altcineva. Mama lui locuiește la Chișinău, la o oră și jumătate distanță, bunicii lui sunt în Italia. Ei trimit fiecare cent pe care îl pot economisi la Selemet totuși, Eugen și străbunica sa poartă haine și sandale uzate. Străbunica are doar un dinte care poate fi văzut de fiecare dată când repetă același cuvânt: Rău!

Sănătatea? Familia? Bani? Vremea?

E totul rău!

Zinaida Coptu dorește să plouă, astfel încât recolta să nu se usuce. Ea dorește ca nepoata ei, mama lui Eugen, să-i viziteze mai des decât o dată pe lună. Și acel mic, Eugen, să poată să-și cunoască bunicii în persoană, nu doar de pe ecranul unui computer. Numai cei foarte tineri și foarte bătrâni rămân în Moldova, spune ea. Nu avem nimic. Nu ne poți da ceva? Badan încearcă să spună ceva reconfortant: În birou încă mai avem niște haine pentru copii. Dar nici noi nu avem niciun ban.

     Numai cei foarte tineri și foarte bătrâni rămân în Moldova

La câțiva kilometri mai departe, în centrul satului și în inima împărăției lui Badan, lumea arată complet diferită. Drumul este asfaltat, gardurile sunt strălucitoare, cu vopsea verde, casele au cel mult zece ani. Aici se află clădirea Consiliului în care ea își are biroul, cantina, grădinița, casa de copii orfani și a celor din familii defavorizate, cabinet stomatologic și sală de fitness: acestea formează un complex din cinci clădiri moderne, dotate cu calculatoare, paturi pentru copii, paturi de spital, jucării și scaune cu rotile. Toate acestea sunt înconjurate de o grădină cu flori bine întreținute, peluze și un loc de joacă.

Grădinița noastră va sărbători în curând a zecea aniversare, spune ea. Alte sate au avut ca prioritate iluminatul stradal, dar noi ne-am concentrat atenția asupra instituțiilor educaționale și sociale. Infrastructura ocupă locul întâi, iar dezvoltarea economică va urma. Totul se face în conformitate cu un plan strategic pe care Badan l-a dezvoltat cu ajutorul donatorilor – plan pe care îl respectă cu strictețe.

Photo: © Martin Zinggl

Pe diagonală cu clădirea Consiliului, între stația de autobuz și pub-ul local, o nouă clădire strălucește la soare. Ani de zile femeile au vândut castraveți și roșii din grădina lor la marginea drumului, iar poliția le-a tot alungat. Badan a scris organizației de ajutor USAid și a folosit donația pentru a construi o piață agricolă acoperită. Acum atât poliția, cât și femeile sunt fericite. Primarul primește felicitări din satele învecinate, printre acestea se poate simți și invidia.

A doua zi este 9 mai, iar Selemet sărbătorește victoria asupra Germaniei naziste. Sute de oameni se adună în piața principală din jurul monumentului victoriei: preotul satului, medicul dentist, trei bărbați cu arme, zeci de locuitori mai în vârstă și 267 de elevi din școala primară, instituție ce pe vremuri a avut de șapte ori mai mulți elevi. Primarul strânge mâini, împarte sărutări, îmbrățișează femeile îndurerate care și-au pierdut soții și fiii în războaie – nu în al doilea război mondial, ci în războaiele din Afganistan și Transnistria, provincia separatistă a Moldovei.

Imnul național al Moldovei este urmat de discursul preotului și al lui Badan. Rămâneți patrioți, spune ea. Împreună putem să realizăm lucruri – în școală, în grădiniță, pentru tot restul vieții noastre. Apoi elevii prezintă spectacole care amintesc de sfârșitul celui de-al doilea război mondial: marșul de victorie al Armatei Roșii, întoarcerea supraviețuitorilor în familii, funeraliile celor care au căzut în război. Badan râde și aplaudă la rândul său, ștergând lacrimi din ochi înainte de a pune o coroană de flori la monument – primul său proiect din sat după ce a fost ales primar în 2003. În acele vremuri, vacile și caprele pășunau în jurul blocului de beton cu numele celor morți inscripționați pe el, iar copiii au folosit zona ca un loc de joacă. Badan a îngrădit memorialul și a sădit un parc în jurul acestuia.

După festivități Badan invită oamenii în cantina satului, un alt proiect marca Badan. În fiecare zi este pregătit câte un prânz pentru bătrâni și femei, pentru orfani și copiii din familii sărace. Sala cu gresie are spațiu pentru patruzeci de persoane; mirosul lichidelor de curățare se amestecă cu cel al supei de pui și al ștrudelului de varză. La prânz Badan stă în fața consiliului de înțelepciune al satului: preotul, dentistul și alți treisprezece bărbați care o bombardează cu întrebări, uneori cu voce tare: Când va fi terminat drumul?, De ce unele case încă nu sunt conectate la gaz? , Cu ce ar trebui să trăim? . Badan își ascunde tensiunea în spatele ochilor prietenoși, înainte de a-și scoate arma secretă. Ea respira adânc și începe să vorbească. Cuvintele se revarsă din ea, decorate cu un zâmbet, susținute prin gesticulare.

Practic, ea continuă să repete același răspuns, exprimându-l ca un politician calificat, cu experiență, fără să lase goluri pentru întrebări și menține discuția până când bărbații nu mai au nimic de spus. Acesta este secretul succesului ei. Cei prezenți sunt acum tăcuți, deoarece argumentele ei inteligente sunt convingătoare sau pentru că i-au deranjat atât de mult? Oricare ar fi motivul, metoda funcționează și a făcut acest lucru timp de cincisprezece ani – pentru că Badan nu doar vorbește, ea acționează, ea caută mai degrabă soluții decât scuze. Pe scurt, răspunsurile ei sunt: ​​„Vom termina drumul imediat ce ajung următorii bani. Un capăt al satului nu are apă, dar are gaz; la celălalt capăt este invers. Nu putem să progresăm decât pas cu pas, folosind banii pe care îi avem. Prioritare sunt educația și infrastructura și apoi celelalte comodități. Până atunci, recoltați ceea ce puteți și vindeți în sala de la piață.

Photo: © Martin Zinggl

Primarul câștigă 180 de euro pe lună. Sătenii și legăturile puternice cu casa ei sunt motivația ei. Nu pot să trăiesc cu adevărat o viață modernă pe salariul meu. Dar m-am oferit voluntar și am fost aleasă. Datorez acest lucru bărbaților și femeilor din Selemet . Cu toate acestea ea nu poate împiedica exodul în străinătate. Tentația este prea puternică, iar oportunitățile din Moldova sunt prea limitate. Badan păstrează cu atenție o bază de date și invită migranții să-și trimită copiii care trăiesc în diaspora într-o tabără de vară din Selemet. Scopul principal al acestui lucru este de a cultiva în ei dragostea pentru rădăcinile lor.

Fiica lui Badan studiază în SUA; fiul ei lucrează la Chișinău. Locuiește împreună cu soțul ei într-o casă pe care o împarte cu o altă familie. Cotețul pentru pui este gol, pentru că acum nu are timp pentru animale. În schimb, este parcat un tractor, pe care soțul ei îl folosește în mod regulat pentru a lucra în câmp.

La sfârșitul unei zile lungi, Tatiana Badan se află în bucătărie, punând cartofii prăjiți într-un castron. Și-a scos pantofii cu toc și costumul; primarul a dispărut, cel puțin aspectul exterior. În interiorul ei nu este niciodată liberă de slujba ei. 90% din mine sunt dedicate muncii mele. Faptul că nu poate rezolva toate problemele concetățenilor ei o costă foarte multă putere și mai ales timp. Căsătoria ei a suferit, la fel ca și relația cu copiii ei. Aș dori să petrec mai mult timp acasă , spune ea, dar nimeni altcineva nu este dispus să-și asume această sarcină.

Photo: © Martin Zinggl

Margaret Thatcher, o cheamă Valentin, soțul ei, din camera de zi, nu doar ca s-o enerveze. Suferă din cauza slujbei soției sale. Un televizor poate fi auzit pe fundal. Popularitatea continuă a lui Badan în Selemet este dovedită de faptul că a fost realeasă de patru ori ca primar. Câștigă de fiecare dată cu aproape o sută la sută din voturi. În 2011 a fost singurul candidat. Totuși, cel mai mare adversar și critic al ei este acasă.

Trebuie să fie ceva în neregulă acolo, spune soțul Valentin din încăperea de alături și râde. Ar fi bine să invităm un comitet independent de observatori la viitoarele alegeri. Primarul zâmbește din fața chiuvetei.