Elementul-cheie al reformei teritorial-administrative nu este simpla împărțire, comprimare sau amalgamare a unităților, ci descentralizarea reală. Aceasta presupune, pe de o parte, disponibilitatea guvernării centrale de a delega împuterniciri autentice către autoritățile locale, iar pe de altă parte, pregătirea administrației publice locale de a gestiona aceste competențe în interesul cetățenilor și al statului.
Experiența anilor 1998–2001 arată că o reformă prost gândită poate deveni fatală chiar și pentru o coaliție proeuropeană. Atunci, centralizarea excesivă instaurată ulterior de Vladimir Voronin a refăcut verticala puterii, menținând un control rigid asupra raioanelor – o realitate care persistă până astăzi. Întrebarea esențială este dacă actuala guvernare este pregătită să accepte descentralizarea, ceea ce ar însemna ca liderii locali, ținuturile sau județele să poată gestiona fonduri și să adopte o atitudine politică diferită față de centru.
Exemplele din România și Uniunea Europeană demonstrează că descentralizarea funcționează atunci când unitățile locale pot accesa direct fonduri europene, fără intermedierea statului. În România, județele administrează bugete comparabile cu cel al Republicii Moldova, unele fiind chiar mai prospere decât întregul nostru stat. Din acest punct de vedere, relația dintre centru și regiuni trebuie regândită cu mare atenție.
Reforma nu este doar o chestiune de geografie sau denumiri. Ea presupune o transformare de mentalitate, atât la nivelul guvernării centrale, cât și al comunităților locale în asumarea descentralizării. Filosofia acestei reforme este mult mai profundă decât discuțiile despre raioane și centre administrative. Nu distanțele fizice sunt problema, ci obișnuințele și modul în care oamenii înțeleg rolul administrației. În esență, reforma teritorial-administrativă trebuie să fie o schimbare de paradigmă, o schimbare de mentalitate, care să clarifice ce dorim de la această transformare și unde vrem să ajungem.
